(Sursa fotografiei: photobucket.com)

Stiut fiind faptul, ca tara gazda poate alege suprafata de joc, pe care se vor disputa meciurile acestei  intalniri, Australia, spre surprinderea mea, a ales iarba de la Sydney. M-a socat deoarece, starul elvetienilor, Roger Federer a dominat cu cativa ani  in urma mai mult decat autoritar aceasta suprafata rapida. Totusi, am inteles aceasta alegere, deoarece, Federer anul acesta a avut cel mai slab rezultat (sferturi) chiar la Grand Slam-ul disputat pe iarba de la Wimbledon. Un alt aspect in alegerea acestei suprafete de joc, ma gandesc, ca a fost si faptul, ca jocul lui Roger in ultimul timp a fost caracterizat nu numai de agresivitate ci si de multe erori nefortate, ceea ce pe o suprafata atat de rapida, cu schimburi atat de rapide, poate fi un avantaj pentru australieni. Sa nu uitam, ca poate cel mai bun jucator al Australiei, fostul nr.1 mondial, Lleyton Hewitt, a castigat mai demult Wimbledon-ul, deci se simte extraordinar pe  iarba, iar in 2010 in finala turneului de la Halle, a castigat chiar impotriva elvetianului.

Mult asteptatul meci, dintre cei doi rivali, a fost un prilej de revansa pentru Federer, pentru pierderea meciului de cinci seturi impotriva lui Hewitt tot in Cupa Davis, la inceputul anilor 2000. Totusi, dupa un prim set pierdut de elvetian, acesta a inceput din ce in ce mai mult sa se reacomodeze cu suprafata de joc, jocul lui revenind aproape la nivelul care-l recomanda acum cativa ani ca dominatorul acestei suprafete. Hewitt m-a surprins prin nivelul extrem de ridicat  al jocului sau, chiar daca a trebuit sa se recunoasca invins la sfarsitul a patru seturi. Sunt curios la sfarsitul celor cinci intalniri intre Australia si Elvetia, cine va iesi invingator ? ……… Ca un ultim rand, remarc, ca Stanislas Wawrinka, celalalt jucator elvetian, nu a facut mari furori niciodata pe iarba, din cate imi aduc eu aminte.

In primul rand, performanta lui Horia Tecau impreuna cu Robert Lindstedt de a ajunge pentru al doilea an consecutiv in finala la dublu la Wimbledon, are o foarte mare insemnatate pentru sportul din tara in general si pentru tenisul din tara in special. Deocamdata Tecau este singurul, care aduce performante mari pentru tenisul nostru la asemenea nivel. Sunt foarte curios cine va fi urmatorul jucator de tenis de la noi, care va ajunge intr-o finala de Grand Slam. Mai bine spus, sunt curios cand va ajunge intr-o asemenea finala.

Multa lume a spus, ca Tecau ar avea foarte bune rezultate si la simplu. Parerea mea este aceeasi, si tare as vrea sa-l vad, macar din cand in cand, jucand si in turnee de simplu.

Am sa deviez un pic, pentru ca daca vorbeam de cine am remarcat la Wimbledon, trebuie s-o aduc in discutie si pe Sabine Lisicki, o jucatoare din Germania, nascuta in anul 1989. Jocul ei, m-a determinat sa fiu foarte atent de acum incolo la evolutiile ei. Foloseste extrem de mult crosul scurt in schimburi, ceea ce ii deschide mai multe unghiuri, lovind acest tip de lovitura atat pe lovitura de forehand cat si pe rever, chiar am fost uluit de lovitura ei de dreapta inversa in cros scurt. Este o jucatoare, care are o lovitura slice foarte buna si poseda un serviciu cu o miscare extrem-extrem de naturala.

Sunt curios, voi pe cine ati remarcat, sau ce jucator v-a uimit ?  Pana nu uit, sa remarc si jocul frumos al lui Jo-Wilfried Tsonga, care a ajuns sa inainteze mult la fileu, si sa voleeze (cum imi place mie )  Ce mi-ar place sa vad mai multi jucatori jucand asa. Atunci, probabil, iarba ar fi tocita mai mult in apropierea fileului decat in preajma liniei din spatele terenului.

(Sursa fotografiei: photobucket.com)

Jo-Wilfried Tsonga i-a “inmanat” lui Roger Federer biletul “tsong-out” de la Wimbledon in sferturi, intr-un mod extrem de dureros pentru elvetian, revenind de la 0-2 la seturi.

Cel mai potrivit cuvant, care ar putea descrie jocul lui Tsonga, este cuvantul solid. Tot jocul lui a fost extrem de solid si de agresiv. Este surprinzator, chiar daca Federer a stat mai bine la capitolul serviciu, tot francezul a fost cel care a facut mai multe break-uri. Chiar daca elvetianul si-a redus considerabil erorile nefortate fata de ultima perioada, si chiar daca Tsonga a avut de doua ori mai multe astfel de erori, tot francezul a castigat. Asta se poate explica simplu: cine risca mai mult si greseste mai mult, dar si castiga. Numarul loviturilor castigatoare ale lui Tsonga fiind mai mare decat cel al elvetianului, lucru care cam surprinde pe toata lumea.

Dreapta inversa pulverizatoare al lui Tsonga a facut ravagii in defensiva lui Federer. Inaintarile dese la fileu ale francezului cu voleuri foarte tehnice, demonstreaza dexteritatea acestuia in a juca si serviciu-voleu. Dealtfel, parcursul bun de la turneul pe iarba de la Queen’s, cu victoria in fata lui Rafael Nadal pe parcurs, deja prevestea un parcurs bun si la Wimbledon. Turneele pe iarba se pare ca ii vin ca o manusa.

Cu cateva zile in urma, scriam despre revenirea in circuit a surorilor Williams cu prilejul turneului de la Eastbourne. Iata, ca revenirea celor doua, a coincis cu doua victorii in primele lor meciuri, dupa indelungata absenta. Interesant este, ca Venus Williams a avut si la ultimul meci inainte de pauza ei competitionala datorata accidentarii, si la primul meci de dupa revenire, aceasi adversara in fata, Andrea Petkovic. Serena Williams la randul ei, a castigat si ea primul meci dupa acele serioase probleme medicale pe care le-a avut (despre care nu voi scrie aici). Amandoua par hotarate, dealtfel carierele lor au fost definite de hotarare, cu jocul lor rapid si in forta, cu cautari de unghiuri extreme si lovituri precise, sa castige tot ce le iese in cale. Imi place jocul lor, pentru ca nu asteapta niciodata sa ia adversara initiativa in schimburi, ci ataca aproape permanent, cu lovituri chiar riscante de multe ori. Si cand pierd, atunci pierd atacand. Datorita faptului, ca ambele au castigat deja de cateva ori Wimbledon-ul, probabil va fi o presiune pe umerii lor, dar nu sunt genul de jucatoare, care sa fie afectate de asa ceva.

Apropo de presiune, Andy Murray, recentul castigator al turneului de la Queen’s, sper ca nu va fi afectat de presiunea imensa, de care pare sa aiba parte ori de cate ori joaca la Wimbledon (si nu numai). Am mai spus, ca Murray, dupa parerea mea, are potential de a castiga turnee de Grand Slam. Ar fi pentru el fantastic, fiind scotian, sa castige primul lui astfel de turneu chiar la Londra, la Wimbledon.

Acum ceva timp, am scris un articol, in care prezentam cam ce inseamna turneul de Grand Slam, Wimbledon. In acest articol doresc sa scriu, despre faimoasa iarba londoneza, pe care calca jucatorii.

Din anul 1991, cel care este in functia cea mai importanta, dintre acei oameni care se ocupa cu suprafata de joc, este Eddie Seaward. Functia lui este Head Groundsman. El vegheaza de multi ani, ca jucatorii sa fie multumiti de calitatea terenurilor. Iarba pe care se joaca la Wimbledon, este numita Perennial Ryegrass, acoperind terenurile din anul 2001. Acest tip de iarba a fost ales datorita durabilitatii ei, putand face fata jocului intens pe intreaga perioada al turneului. Lungimea ierbii din anul 1995, este de 8 mm, expertii aratand ca aceasta este lungimea ideala pe care se poate juca cel mai bine. Cand vorbim de suprafata de joc de la Wimbledon, trebuie sa amintim nu numai de iarba ci si de sol. Acest sol trebuie sa fie uscat si tare, pentru a nu se strica terenul din cauza uzurii. Cat de tare este solul si cum sare mingea pe ea, sunt masurate zilnic de experti.

In timpul turneului, pe toate terenurile se traseaza liniile zilnic. Trasarea liniilor se face printr-o singura trecere a unei roti care transfera o “compozitie alba”, in locul demarcat. Daca am amintit de linii, trebuie sa va spun, ca toate liniile sunt de 50 de mm, cu exceptia celor doua linii de fund, care sunt de 100 de mm.

Vara este la ea acasa, asa ca si tenisul se muta pentru o perioada destul de scurta la iarba verde. Trecerea asta brusca de la o suprafata de joc lenta, cum este zgura, la suprafata de joc cea mai rapida, iarba, aduce si mari schimbari in tactica folosita de jucatori. Pe iarba se vede cel mai bine eficienta unui serviciu bun si al unui un joc agresiv cu voleuri si avansari la fileu. Deasemenea, slice-ul, ca si lovitura, este extrem de eficace pe aceasta suprafata, unde, de regula schimburile sunt mai rapide si mai intensive. Timpul de reactie este mai redus pe aceasta suprafata.

Deja au inceput turneele de la Queen’s si de la Halle, si spectacolul nu a intarziat sa apara. Feliciano Lopez a fost din nou in centrul atentiei (…din nou, dupa cele doua meciuri extrem de spectaculoase cu Roger Federer de anul acesta), cu cei 35 de asi serviti lui Andy Roddick. Totusi, americanul dupa disputarea a trei seturi extrem de spectaculoase a reusit sa iasa invingator. Jocul lui Lopez este unul dintre exemplele pe care le-as aduce, daca as vrea sa amintesc de jucatori “special croiti” pentru jocul pe iarba, cu serviciu bun, cu practicarea unui joc de serviciu-voleu bun. Daca e vorba de asemenea jucatori l-as mai amintii (ca oricum nu mai sunt prea multi) si pe Michael Llodra, care are un joc asemanator, si ca o parere personala,  reverul  cu o singura mana al francezului este mult mai frumos si mai tehnic decat al spaniolului. Asta se vede cel mai bine la efectul top spin imprimat de loviturile lor de rever. Cat despre Andy Roddick, cu ale carui fluctuatii sunt deja obisnuit, parca iar este pe o panta ascendenta. Sa vedem ce va scoate din el in perioada asta, pe una dintre suprafetele de joc care-i plac americanului fost lider mondial.

Nu vreau sa trec peste vestea primita nu demult, ca Serena Williams (care a jucat ultima data, daca bine stiu, la Wimbledon-ul de anul trecut, pe care l-a si castigat) dupa ce a avut probleme medicale destul de grave, se pare ca va revenii. Surorile Williams mi-au placut ca stil joc. Sincer, si cu asta inchei deocamdata, pentru mine este un mister, cum de Serena Williams cu un fizic atat de bine dezvoltat, musculos, este totodata si atat de mobila si rapida pe teren ? Probabil intuitia izvorata din experienta ei bogata, este raspunsul.

Iar si iar apar dezbateri despre intrebarea eterna, si anume, care turneu de Grand Slam este cel mai dificil de castigat ? Aceasta intrebare va ramane eterna, din punctul meu de vedere, pentru ca fiecare dintre aceste turnee are specificul lui, cu caracteristicile lui. Australian Open-ul si US Open-ul se desfasoara pe suprafete rapide, Roland Garros-ul pe zgura, iar Wimbledon-ul pe iarba, iar asta inseamna ca, in ciuda faptului ca jucatorii care iau parte la aceste turnee sunt in mare aceeasi, majoritatea lor nu vor juca sau vor juca foarte rar la fel, la toate turneele de Mare Slem. Fiecarui jucator ii place o suprafata de joc pe care exceleaza, pe care isi poate impune stilul propriu de joc. Putini sunt acei jucatori care dau acelas randament pe toate suprafetele. Cu asta vreau sa spun, ca raspunsul la intrebare al unui jucator poate fi unul, iar raspunsul altui jucator sa fie altul………

Intr-un articol viitor voi discuta despre fiecare suprafata de joc si ce fel de joc presupune ea. Acum, m-as simti onorat, daca mi-ati raspunde si voi, din punctul vostru de vedere, care turneu de Grand Slam este cel mai greu de castigat ? Sunt curios si cum argumentati raspunsurile voastre………

Trebuie sa amintesc, si sincer imi face placere sa amintesc ca lasarea cortinei la prestigiosului turneu londonez, cred ca lasa in memoria multora prestatia dublului Horia Tecau si Robert Lindstedt, care au reusit sa fie finalisti la Wimbledon, singurii care s-au putut opune castigarii turneului de catre cei doi fiind  dublul Jurgen Melzer si Philipp Petzschner. Oricum prezenta lui Horia in aceasta finala creioneaza o noua pagina de performanta inalbumul tenisului romanesc. Mai doresc sa amintesc de momentul foarte bun prin care trece Jurgen Melzer, care la ultimele Grand Slam-uri a ajuns in fazele finale la simplu iar la dublu  a castigat Wimbledonul, aceste rezultate aducandu-i si o clasare foarte sus in ambele ierarhii (simplu si dublu).

“Harnica albina rusa”, cum as putea s-o numesc pe Zvonareva, care cu capul ascuns parca intre umeri, incerca cu disperare sa tina pasul cu jocul dezlantuit a Serenei, poate si sub presiunea mizei meciului, in debutul setului doi nu o poate opri pe americanca sa faca un break. Zvonareva alearga harnica dupa fiecare punct, dar parca loviturile ei n-au reusit sa deranjeze puterea ritmului impus de Serena, care plasa mingile extrem de bine si puternic. Serena a mai facut inca un break in setul doi, iar un pic mai tarziu, “harnica albina rusa” n-a putut sa o opreasca sa castige in iarba Wimbledonului  titlul si sa ridice trofeul turneului.

Daca am vorbit de Justine si de Kim, implicit am vorbit de o rivalitate veche, iar daca am vorbit de o rivalitate veche, nu pot sa nu mentionez de un alt meci al aceleiasi zile, disputat tot sub semnul unei rivalitati vechi, intre Serena Williams si Maria Sharapova. Acest meci nu a beneficiat de un set decisiv, Serena castigand in doua seturi, desi nu era departe nici Sharapova, care in primul set nu a putut concretiza trei mingi de set. Acest meci a fost la randului lui foarte frumos, un bombardament dinamic cu mingi de tenis de ambele parti, doua agresivitati neretinute ciocnindu-se in iarba Wimbledonului.